Uihaaa...
După săptămâni de vorbe, așteptare și pregătiri, noi am reușit să încropim un mic grup și să plec (în sfârșit!...) la Călărași împreună cu Andu, Cătălin, Ionuț, Alex și Luiza.
A fost frumos? În niciun caz... A fost SUUPEEEER... A fost bine, obositor, frumos. Am avut parte de vreme extraordinară, apă caldă, nisip mai fin decât la Mamaia, țânțari prietenoși, echipă de suport foarte înțelegătoare, voie bună spre foarte bună, gazde primitoare și zâmbitoare și atente și... per total, un drum excelent și o tură extraordinară...
Oof! De ce toate lucrurile bune se termină prea repede?
Această tură ar fi trebuit să se întâmple cu exact o săptămână înainte, atunci când am fi avut cu toți, încă o zi liberă, de Rusalii... Dar despre ce n-a fost, nu vorbim... deci voi scrie despre ce s-a întâmplat...
Înainte de plecare, lucrurile au început să se precipite, telefoanele să zbârnâie, mesajele să se îndesească, ora de plecare, traseul, bagajele, accesoriile, să se restabilească, iar eu așteptam ziua de plecare cu o emoție la fel de mare ca și cea de anul trecut la plecarea spre Vama Veche. O emoție indescriptibilă, din aceea care te mănâncă pe dinlăuntru, care te lasă să dormi, dar te ține cu gândul legat de drum, mirosuri, peisaje. Adică, o emoție frumoasă!
Plecarea a fost stabilită la ora 5.00 de la bigul din berceni. După întâlnire, am mai pierdut un pic de timp pentru a ne savura cafeaua, apoi am plecat întins la drum. La acea ora mică, circulația era slabă spre înceată, iar noi cu voie bună ne-am îndreptat spre centură. Acolo, eu chiar nu eram sigur, așa că am sunat un prieten, DanC, căruia, cu scuzele de rigoare, i-am cerut amănunte despre drum. Era 6 dimineața.
Drumul până la Șoldanu bun spre foarte bun, apoi până la Mânăstirea, rupt pe alocuri, iar până în Călărași, cu mici excepții, foarte bun pentru biciclete.
Până în Călărași, eu am avut o cădere de formă, pe care o pun pe seama faptului că am mers prin soare (cred eu că am avut o insolație mică!), astfel încât de pe la Cunești sau Grădiștea nu mai aveam zvâc, nu mai puteam să trag de mine să merg. De la București până acolo am mers constant cu 26-27km/h, iar de la ”căderea” mea, cu maxim 19km/h.
Mă bucur că am avut parteneri de drum înțelegători și m-au sfătuit bine!
Vă mulțumesc!
Până la oprirea la magazinul din Călărași, parcă îmi mai revenisem un pic, iar de la acea oprire până la Unirea am mers foarte bine, cam cu 20-22km/h (îmi trecuse starea de sfârșeală adică...) și am avut una sau două opriri scurte.
În sfârșit ajungem la destinație! Acolo, o ultimă oprire la magazinul din centru pentru înghețată, apoi încă vreo 300 de metri pentru a ajunge la gazdele noastre.
Gazdele erau părinții lui Alex, așa că primirea a fost pe măsură. Abia așteptam să merg desculț, așa că înainte de a bea apă, am dat jos, pantofii și ciorapii și am intrat în programul de relaș!
Mama lui Alex ne-a răsfățat cu o masă regească: o ciorbă, pe care am halit-o de n-aveam aer, apoi măncărică, iar la sfârșit... TADAA!... tort!... Toate acestea bine garnisite cu afinată, vișinată și alte licori , toate reci, (și ...dumnezeiești după drumul infernal de cald!) oferite de tatăl lui Alex...
Aici, merită să pun o paranteză: părinții lui Alex sunt extraordinari. Pe lângă faptul că ne-au ajutat cu căratul bagajelor peste Bala de câteva ori, sau cu sfaturi, instrumente și haine, la orice întrebare erau ”acolo”. Chiar dacă întrebările erau tâmpite, dumnealor aveau suficientă răbdare și erau destul de șugubeți, încât să răspundă astfel încât să înțelegem sau să reformulăm...
Deh!... băieți de balcon!
Gata paranteza... ;)
Terminăm masa, apoi ne pregătim de plecarea spre locul de campare. Adică pe insula Călărașiului, peste brațul Bala. Tatăl lui Alex ne-a ajutat cu barca, cu bagajele și ne-a dus în două ture pe apă: una cu bagajele, cu mine și Ionuț, a doua cu Andu, Cătălin, Luiza și Alex.
Am ajuns acolo, iar eu doar cu Ionuț mi-am luat libertatea să intru în apă, în prima baie în Dunăre, pe anul 2011. După scaldă, ajung și ceilalți și ne pregătim de campare. Dar, scalda în grup e obligatorie, așa că la joacă apoi la muncă...iar la scaldă, iar la muncă... până târziu... ;)
Pe la 21.00 era încă lumină, așa că până atunci am reușit să ne stabilim locurile de cort și de foc. Andu și Alex, cel care cunoștea cel mai bine locurile, a intrat în pădure pentru lemne împreună cu Cătălin, apoi imediat a făcut focul care avea să ne țină până a doua zi la plecare pe la ora 17.00.
După ce seara am primit vizita părinților lui Alex, ce ne-au adus pizza făcută în casă, am mâncat salata făcută de Luiza fără ulei sau oțet (foarte bună după ce a stat în suc propriu vreo 2 ore...) a urmat baia de seară în care băieții au intrat la apă cu undița din dotare...
Pe la 00.30 ne-am băgat la nani, în zgomot de motoare de nave și foșnete de frunze... to-o-cmai până a doua zi la ora 5.30.
Adică până la răsărit! Norocul nostru a fost că Soarele a răsărit în cel mai îndepărtat colț de Dunăre, din punctul nostru de vedere, și astfel, am putut admira cum soarele se înalță deasupra și își deschide drum peste noi... Chiar mai frumos decât la malul mării!
Feeric!
Cheauni, după o noapte scurtă de somn, Andu și Alex (singurii care au dormit afară!) au ciordit două izopren-e/uri de prin corturi și au băgat somn de voie... iar noi ceilalți, ne-m căutat de treabă sau de baie sau de soare sau altele...
Până pe la 10.00, fiecare își găsea de treabă pe la cort, pe izopren, prin apă, prin pădure... După ora asta, parcă foamea își începea stresul zilnic iar stomacul ne arăta că își face datoria! Când au ajuns părinții lui Alex la noi, eu, Luiza și Alex, eram la o croazieră pe jos, în amonte pe malul apei, nu foarte departe de locul de campare.
Cafeaaa...! Este...! Dacă nu știam că aduc cu dumnealor pentru ”godaci” (adică pentru noi!) cafea, nici că m-aș fi întors din explorare...
După cafea, se organizează o călătorie pe râu cu barca, iar eu cu tanti Gela (mama lui Alex) rămânem să pregătim scrumbia și altele... Până să terminăm, expediția cu barca își aduce plimbăreții înapoi și astfel începe o nouă bucată de zi în care fiecare trebuie să facă ceva pentru masa de prânz. Andu cu tăiatul cărniței, Cătălin cu grătarul, eu cu usturoiul, iar Alex cu Ionuț încercau să mai prindă ceva pește, chiar dacă nu prea aveau succes...
O masă bogată, cu bulane de pasăre, mici, pește mare și pește mic, (scrumbie și oblete adicătelea...!), ciuperci, toate astea la grâtar, bine garnisite cu un ostropel de usturoi bine făcut cu o bucată de roșie, de ziceai că e direct ciorbă... mmmm!... doar când mă gândesc la gustul ostropelului ăla îmi lasă gura apă... Toate asteea spălate cu apă direct din Dunăre...
Cu puțin înainte de masă, eu cu Alex am ieșit pe apă cu barca. Voiam să îmi readuc aminte cum e să vâslești! După 3-400 metri, am revenit pentru a folosi barca pe post de bloc-start până la gătatul grătarului și începutul mesei, iar Alex cu Andu și cu mine ne-am arătat auditoriului de pe mal, abilitățile de săritori...
După ce am terminat de mâncat, mai aveam de stat acolo cam 5 ore, până avea să ne ia cu barca pentru a merge acasă... Grele ore! Mai ales pentru Ionuț care a adormit la mal,. în apă, cu fața în sus... dar și pentru noi. Aș fi dormit la soare, dar îmi era frică să nu mă ardă prea tare. Era un soare tare, și parcă un pic, rău! De evitat!...
Vine și ora la care trebuie să strângem corturile... Greu... parcă fără tragere de inimă... în sictir... cam așa ne-am mișcat toți când a venit vremea de strâns! În reluare!
Am strâns bagajele, ne-am băgat la umbră, am salutat vapoarele, am mai făcut o baie, apoi, barca ne-a dus pe malul celălalt, spre finalul celor două zile frumoase...
Acasă, avea să ne aștepte iar surprize din partea părinților lui Alex: un pepene rece, o limonadă de casă exact cât trebuie de rece ca să te răcorească și, ca în prima zi, TADAA!... tort!
După cîteva clipe de siestă, începem forfota plecării: încălțări, bagaje, biciclete, apă, sticle, verificări, șamd.
La plecare, cu regret că s- terminat, stabilim că ne vom mai vedea cu părinții lui Alex, în funcție de timpul nostru liber și dăm bice spreFetești, să prindem tr3enulde nouă-ș-un pic...
Pe drumul înapoi, două incidente, nu foarte grave, dar bune de menționat.
1. Înainte de intrarea pe urcarea spre podul din Fetești, un incident cu un localnic ce voia să intre intenționat într-una din biciclete, în Cătălin: Urmarea: ne-a urmărit cu scuterul până la benzinăria unde eu nu am mai putut de durere de ligament și am oprit
2. De pe la ieșirea din Borcea, o durere mică a început să mă agaseze la călcâiul stâng. Pănă aproape de gară, am mers (mă rog, am încercat să merg!) în ritmul de până atunci, iar de la benzinărie, nu am mai putut ține ritmul și am încetinit! Am lăsat șaua pentru a sta într-o parte și astfel, ultimii 7-8 kilometri, i-am parcurs, efectiv, târâș... Cred că din cauza efortului de cu o zi înainte, am avut o întindere la tendonul ahilian stâng.
Ajunși la gară, ne-am relaxat în așteptarea trenului, iar atunci când a venit, am aranjat bicicletele în primul vagon astfel: a mea, alui Andu și a lui Cătăli, la prima ușă a trenului, direct pe culoar, în fața toiletului :), a lui Alex și a lui Ionuț la capătul opus al vagonului, iar a Luizei în vagonul următor, singură.
Aventuri și cu nașa, dar de ne-menționat.
Pe noi toți, pe fețe sau în gesturi, se vedea oboseala, soarele și bucuria celor două zile...
Chiar dacă mă repet, o voi spune iar:
Au fost două zile meseriașe! Au meritat efortul și soarele îndurat și păcat că au fost așa de scurte! Aceste zile frumoase se datorează și gazdelor noastre, părinții lui Alex.
Îmi doresc să o mai fac încă o dată! Cu aceeași oameni, pentrucă au fost parteneri de drum pe care m-am bazat și care la un moment dat au judecat pentru mine și s-au comportat ca o echipă.
Bravo lor!
Eu le mulțumesc!
Alex, Andu, Cătălin, Ionuț și Luiza!
-
Și o mică statistică
distanța totală: 205 km (de acasă până acasă)
100 kilometri de la big până la intrarea în Rasa
viteza medie pe primii 100 km: 22,8 km/h
viteza medie până la Unirea: 22,5 km/h
viteza medie per total: 22,2 km/h
viteza constantă de mers 26 km/h
viteza maximă atinsă de mine 43.8 km/h
timp total de pedalat: 9 ore și 10 minute
După săptămâni de vorbe, așteptare și pregătiri, noi am reușit să încropim un mic grup și să plec (în sfârșit!...) la Călărași împreună cu Andu, Cătălin, Ionuț, Alex și Luiza.
A fost frumos? În niciun caz... A fost SUUPEEEER... A fost bine, obositor, frumos. Am avut parte de vreme extraordinară, apă caldă, nisip mai fin decât la Mamaia, țânțari prietenoși, echipă de suport foarte înțelegătoare, voie bună spre foarte bună, gazde primitoare și zâmbitoare și atente și... per total, un drum excelent și o tură extraordinară...
Oof! De ce toate lucrurile bune se termină prea repede?
Această tură ar fi trebuit să se întâmple cu exact o săptămână înainte, atunci când am fi avut cu toți, încă o zi liberă, de Rusalii... Dar despre ce n-a fost, nu vorbim... deci voi scrie despre ce s-a întâmplat...
Înainte de plecare, lucrurile au început să se precipite, telefoanele să zbârnâie, mesajele să se îndesească, ora de plecare, traseul, bagajele, accesoriile, să se restabilească, iar eu așteptam ziua de plecare cu o emoție la fel de mare ca și cea de anul trecut la plecarea spre Vama Veche. O emoție indescriptibilă, din aceea care te mănâncă pe dinlăuntru, care te lasă să dormi, dar te ține cu gândul legat de drum, mirosuri, peisaje. Adică, o emoție frumoasă!
Plecarea a fost stabilită la ora 5.00 de la bigul din berceni. După întâlnire, am mai pierdut un pic de timp pentru a ne savura cafeaua, apoi am plecat întins la drum. La acea ora mică, circulația era slabă spre înceată, iar noi cu voie bună ne-am îndreptat spre centură. Acolo, eu chiar nu eram sigur, așa că am sunat un prieten, DanC, căruia, cu scuzele de rigoare, i-am cerut amănunte despre drum. Era 6 dimineața.
Drumul până la Șoldanu bun spre foarte bun, apoi până la Mânăstirea, rupt pe alocuri, iar până în Călărași, cu mici excepții, foarte bun pentru biciclete.
Până în Călărași, eu am avut o cădere de formă, pe care o pun pe seama faptului că am mers prin soare (cred eu că am avut o insolație mică!), astfel încât de pe la Cunești sau Grădiștea nu mai aveam zvâc, nu mai puteam să trag de mine să merg. De la București până acolo am mers constant cu 26-27km/h, iar de la ”căderea” mea, cu maxim 19km/h.
Mă bucur că am avut parteneri de drum înțelegători și m-au sfătuit bine!
Vă mulțumesc!
Până la oprirea la magazinul din Călărași, parcă îmi mai revenisem un pic, iar de la acea oprire până la Unirea am mers foarte bine, cam cu 20-22km/h (îmi trecuse starea de sfârșeală adică...) și am avut una sau două opriri scurte.
În sfârșit ajungem la destinație! Acolo, o ultimă oprire la magazinul din centru pentru înghețată, apoi încă vreo 300 de metri pentru a ajunge la gazdele noastre.
Gazdele erau părinții lui Alex, așa că primirea a fost pe măsură. Abia așteptam să merg desculț, așa că înainte de a bea apă, am dat jos, pantofii și ciorapii și am intrat în programul de relaș!
Mama lui Alex ne-a răsfățat cu o masă regească: o ciorbă, pe care am halit-o de n-aveam aer, apoi măncărică, iar la sfârșit... TADAA!... tort!... Toate acestea bine garnisite cu afinată, vișinată și alte licori , toate reci, (și ...dumnezeiești după drumul infernal de cald!) oferite de tatăl lui Alex...
Aici, merită să pun o paranteză: părinții lui Alex sunt extraordinari. Pe lângă faptul că ne-au ajutat cu căratul bagajelor peste Bala de câteva ori, sau cu sfaturi, instrumente și haine, la orice întrebare erau ”acolo”. Chiar dacă întrebările erau tâmpite, dumnealor aveau suficientă răbdare și erau destul de șugubeți, încât să răspundă astfel încât să înțelegem sau să reformulăm...
Deh!... băieți de balcon!
Gata paranteza... ;)
Terminăm masa, apoi ne pregătim de plecarea spre locul de campare. Adică pe insula Călărașiului, peste brațul Bala. Tatăl lui Alex ne-a ajutat cu barca, cu bagajele și ne-a dus în două ture pe apă: una cu bagajele, cu mine și Ionuț, a doua cu Andu, Cătălin, Luiza și Alex.
Am ajuns acolo, iar eu doar cu Ionuț mi-am luat libertatea să intru în apă, în prima baie în Dunăre, pe anul 2011. După scaldă, ajung și ceilalți și ne pregătim de campare. Dar, scalda în grup e obligatorie, așa că la joacă apoi la muncă...iar la scaldă, iar la muncă... până târziu... ;)
Pe la 21.00 era încă lumină, așa că până atunci am reușit să ne stabilim locurile de cort și de foc. Andu și Alex, cel care cunoștea cel mai bine locurile, a intrat în pădure pentru lemne împreună cu Cătălin, apoi imediat a făcut focul care avea să ne țină până a doua zi la plecare pe la ora 17.00.
După ce seara am primit vizita părinților lui Alex, ce ne-au adus pizza făcută în casă, am mâncat salata făcută de Luiza fără ulei sau oțet (foarte bună după ce a stat în suc propriu vreo 2 ore...) a urmat baia de seară în care băieții au intrat la apă cu undița din dotare...
Pe la 00.30 ne-am băgat la nani, în zgomot de motoare de nave și foșnete de frunze... to-o-cmai până a doua zi la ora 5.30.
Adică până la răsărit! Norocul nostru a fost că Soarele a răsărit în cel mai îndepărtat colț de Dunăre, din punctul nostru de vedere, și astfel, am putut admira cum soarele se înalță deasupra și își deschide drum peste noi... Chiar mai frumos decât la malul mării!
Feeric!
Cheauni, după o noapte scurtă de somn, Andu și Alex (singurii care au dormit afară!) au ciordit două izopren-e/uri de prin corturi și au băgat somn de voie... iar noi ceilalți, ne-m căutat de treabă sau de baie sau de soare sau altele...
Până pe la 10.00, fiecare își găsea de treabă pe la cort, pe izopren, prin apă, prin pădure... După ora asta, parcă foamea își începea stresul zilnic iar stomacul ne arăta că își face datoria! Când au ajuns părinții lui Alex la noi, eu, Luiza și Alex, eram la o croazieră pe jos, în amonte pe malul apei, nu foarte departe de locul de campare.
Cafeaaa...! Este...! Dacă nu știam că aduc cu dumnealor pentru ”godaci” (adică pentru noi!) cafea, nici că m-aș fi întors din explorare...
După cafea, se organizează o călătorie pe râu cu barca, iar eu cu tanti Gela (mama lui Alex) rămânem să pregătim scrumbia și altele... Până să terminăm, expediția cu barca își aduce plimbăreții înapoi și astfel începe o nouă bucată de zi în care fiecare trebuie să facă ceva pentru masa de prânz. Andu cu tăiatul cărniței, Cătălin cu grătarul, eu cu usturoiul, iar Alex cu Ionuț încercau să mai prindă ceva pește, chiar dacă nu prea aveau succes...
O masă bogată, cu bulane de pasăre, mici, pește mare și pește mic, (scrumbie și oblete adicătelea...!), ciuperci, toate astea la grâtar, bine garnisite cu un ostropel de usturoi bine făcut cu o bucată de roșie, de ziceai că e direct ciorbă... mmmm!... doar când mă gândesc la gustul ostropelului ăla îmi lasă gura apă... Toate asteea spălate cu apă direct din Dunăre...
Cu puțin înainte de masă, eu cu Alex am ieșit pe apă cu barca. Voiam să îmi readuc aminte cum e să vâslești! După 3-400 metri, am revenit pentru a folosi barca pe post de bloc-start până la gătatul grătarului și începutul mesei, iar Alex cu Andu și cu mine ne-am arătat auditoriului de pe mal, abilitățile de săritori...
După ce am terminat de mâncat, mai aveam de stat acolo cam 5 ore, până avea să ne ia cu barca pentru a merge acasă... Grele ore! Mai ales pentru Ionuț care a adormit la mal,. în apă, cu fața în sus... dar și pentru noi. Aș fi dormit la soare, dar îmi era frică să nu mă ardă prea tare. Era un soare tare, și parcă un pic, rău! De evitat!...
Vine și ora la care trebuie să strângem corturile... Greu... parcă fără tragere de inimă... în sictir... cam așa ne-am mișcat toți când a venit vremea de strâns! În reluare!
Am strâns bagajele, ne-am băgat la umbră, am salutat vapoarele, am mai făcut o baie, apoi, barca ne-a dus pe malul celălalt, spre finalul celor două zile frumoase...
Acasă, avea să ne aștepte iar surprize din partea părinților lui Alex: un pepene rece, o limonadă de casă exact cât trebuie de rece ca să te răcorească și, ca în prima zi, TADAA!... tort!
După cîteva clipe de siestă, începem forfota plecării: încălțări, bagaje, biciclete, apă, sticle, verificări, șamd.
La plecare, cu regret că s- terminat, stabilim că ne vom mai vedea cu părinții lui Alex, în funcție de timpul nostru liber și dăm bice spreFetești, să prindem tr3enulde nouă-ș-un pic...
Pe drumul înapoi, două incidente, nu foarte grave, dar bune de menționat.
1. Înainte de intrarea pe urcarea spre podul din Fetești, un incident cu un localnic ce voia să intre intenționat într-una din biciclete, în Cătălin: Urmarea: ne-a urmărit cu scuterul până la benzinăria unde eu nu am mai putut de durere de ligament și am oprit
2. De pe la ieșirea din Borcea, o durere mică a început să mă agaseze la călcâiul stâng. Pănă aproape de gară, am mers (mă rog, am încercat să merg!) în ritmul de până atunci, iar de la benzinărie, nu am mai putut ține ritmul și am încetinit! Am lăsat șaua pentru a sta într-o parte și astfel, ultimii 7-8 kilometri, i-am parcurs, efectiv, târâș... Cred că din cauza efortului de cu o zi înainte, am avut o întindere la tendonul ahilian stâng.
Ajunși la gară, ne-am relaxat în așteptarea trenului, iar atunci când a venit, am aranjat bicicletele în primul vagon astfel: a mea, alui Andu și a lui Cătăli, la prima ușă a trenului, direct pe culoar, în fața toiletului :), a lui Alex și a lui Ionuț la capătul opus al vagonului, iar a Luizei în vagonul următor, singură.
Aventuri și cu nașa, dar de ne-menționat.
Pe noi toți, pe fețe sau în gesturi, se vedea oboseala, soarele și bucuria celor două zile...
Chiar dacă mă repet, o voi spune iar:
Au fost două zile meseriașe! Au meritat efortul și soarele îndurat și păcat că au fost așa de scurte! Aceste zile frumoase se datorează și gazdelor noastre, părinții lui Alex.
Îmi doresc să o mai fac încă o dată! Cu aceeași oameni, pentrucă au fost parteneri de drum pe care m-am bazat și care la un moment dat au judecat pentru mine și s-au comportat ca o echipă.
Bravo lor!
Eu le mulțumesc!
Alex, Andu, Cătălin, Ionuț și Luiza!
-
Și o mică statistică
distanța totală: 205 km (de acasă până acasă)
100 kilometri de la big până la intrarea în Rasa
viteza medie pe primii 100 km: 22,8 km/h
viteza medie până la Unirea: 22,5 km/h
viteza medie per total: 22,2 km/h
viteza constantă de mers 26 km/h
viteza maximă atinsă de mine 43.8 km/h
timp total de pedalat: 9 ore și 10 minute
1 comentarii:
:)
Trimiteți un comentariu
Your comment will be accepted after you connect with an account accepted by blogspot, so... make one and write me what you think.