Ultima poezie...

De la un cardiac, cordial

de Adrian Păunescu

Bucureşti, Spitalul de Urgenţă, 31 octombrie 2010

De-aicea, de pe patul de spital
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei
Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!

---

actualizare 12 noiembrie 2010
-

Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?
Scrisoare deschisă către "cel ce repara Pământul"

de Andrei Paunescu 11/11/2010

"Ce-i pe-acolo? Ce-i nou?" sunt întrebările cu care Adrian Păunescu îşi începea aproape toate telefoanele pe care ni le dădea nouă, celor care îi eram familie, casă, redacţie, Cenaclu, viaţa sa, adică, în care munca şi existenţa i s-au confundat. Ştiam că, da că legile pământului nu se vor da peste cap, va veni un moment în care ne va fi dor de aceste întrebări care ne-au ocupat viaţa până la supraplin, dar care ne-au obligat să învăţăm, de mici, pe unde s-o luăm, ca să-i putem răspunde. Ca să ne putem răspunde. Nu mă simt părăsit de responsabilita tea de-a continua să văd şi să înţeleg ce-i pe-aici, deşi, cap de linie al familiei ajungând, cine mă mai poate lua la rost? Mai ales că tatăl meu, tatăl nostru, nu mai are ochii deschişi cu care să-şi răspundă, mâna caldă cu care să scrie, vocea cu care să acopere spaţiul ţării, pe care o gelozesc, pentru că nu la familie, nu la el însuşi, nu la opera sa, ci la România s-a gândit, când mi-a dictat, pe patul de spital, ultimele cuvinte ale ultimei sale poezii:

”... Şi ţării mele, minima dreptate!

Ce să fie pe-aici, tată? În primul rând că mă apucă frigul când mă gândesc că "pe-acolo" nu-ţi mai poate fi "pe-aici". În al doilea rând sunt toate celelalte. S-au întâmplat multe, care pot încăpea într-o viaţă, de când am vorbit ultima oară, în primele minute ale lui 3 noiembrie 2010, atunci când, ieşind eu de la radio şi văzând că nu mă suni, ca întodeauna, ca să mă în trebi "Treci pe-aici?", te-am sunat eu la spital: 021-5992300: "Spitalul de Urgenţă Floreasca? La Cardiolgie, vă rog, CCV 107". A răspuns Carmen, agitată, am întrebat-o dacă dormi, mi-a spus că nu, apoi ai luat receptorul. Nu am vorbit mult. Pentru prima dată, în miile noastre de convorbiri, nu ai fost nici puternic, nici slăbit, nici fericit, nici nervos, ci ai avut în glas o detaşare de entuziasmul cu care acopereai orice dialog. Apatia pe care ţi-am auzit-o în glas, sentimentul că nu mai simţi nici un orizont m-au făcut să mă aşez mai bine în scaunul maşinii, parcate în faţa intrării principale de la Radio România. Ţi-am spus că oamenii ţi-au scris mesaje că te iubesc şi te vor sănătos, că am difuzat cântece care-ţi plac şi poezia "De la un cardiac, cordial", pe care mi-o dictaseşi şi o înregistraserăm la 31 octombrie 2010, punându-ţi reportofonul pe pernă. Ai încercat să te bucuri şi să nu mă jigneşti dacă mi-ai fi arătat că suferinţa îţi e prea mare ca să te mai facă fericit asemenea veşti. Mi-ai mulţumit, eu ţi-am mulţumit, apoi, vrând, poate, să-mi spui "Doamne-ajută!", cred că ai spus fără voie "Doamne fereşte!". Şi uite că şi aici ai avut dreptate. Peste patru ore, inima ţi s-a oprit pentru prima dată. Doctorul Şerban Brădiştea nu şi echipa sa au reuşit să ţi-o repornească, pentru 20 de minute, abia pe la 8 di mineaţa şi, de la 10 dimineaţa încolo, pentru încă alte perioade, până la 5 noiembrie 2010 la ora 7 dimineaţa, când am înţeles cu toţii că s-a oprit de tot. Poate că ştii toate astea, dar îmi fac datoria să ţi le mai spun o dată. N-o s-o iau cronologic, nicidecum logic, în răspunsul meu, de-aici în colo, pentru că, pe-aici, nimic nu e logic, după cum ştii. Dacă normalitatea ar fi fost starea de fond a lumii în care te-ai aflat, timp de 67 de ani şi câteva luni, poate că nu te-ai mai fi apucat de reparat Pământul.

Ce-i pe-aici? Ai avut dreptate când ai spus, de atâtea ori, că-i şi vezi, pe unii, trăgând ca hienele din Adrian Păunescu. Au făcut-o şi cât ai fost în viaţă, o fac şi-acum, dând o dovadă cumplită de caracter. Consecvenţa, pe la noi, se ilustrează, din păcate, mai ales când e vorba de dărâmat valori şi de ridicat la putere invidia, ura, jaful, dispreţul, injuria şi, în final, firesc, şacalismul neabătut sau jelania tardivă. Dar aceşti "unii" sunt mult mai puţini decât "ceilalţi" care te iubesc şi care au, eventual, vina că te-au crezut nemuritor şi nu ţi-au dat semnul preţuirii lor, cât ai fost viu. În ce mă priveşte, îţi mulţumesc că m-ai antrenat, de prin 1978 încoace, să fiu pregătit pentru acest moment, în care, după ce ai plecat, atâţia se uită la mine şi se întreabă ce voi face, dacă voi face, cum voi face. Vestea proastă e că m-ai lăsat cu ei. Vestea bună e că ştiu ce am de făcut.

În rest, pe-aici e cum ştii: Craiova noastră iar a fost înfrântă de Dinamo, în Cupă, în acel meci pe care stabiliseşi cu Ana să-l vezi pe viu, de la geamul rezervei, care dă spre gazonul din şoseaua Ştefan cel Mare. Politica merge mai departe: cunoşti prea bine bătălia dintre găştile care stau la rând să se arunce în mlaştină, de unde să scoată prăzile pentru cât mai multe mandate de minciună şi hoţie. Doar vremea a fost mai omenoasă, întorcând termometrele, în plin noiembrie, la 27 de grade, la starea de la ultimul 20 iulie.

Când ţi-am atins ultima oară şi ultimul fruntea şi mâna, înainte să închidem sicriul, starea de lacrimi şi de disperare mi s-a transformat în stare de veghe. Tocmai pentru că nu te-am mai auzit spunându-mi ceva, în acel 7 noiembrie 2010 cumplit şi fabulos, trăit în Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, la Figura 9, mă simt, de atunci încoace, dator să ascult ordinul, rugămintea, îndemnul:

”Ocupă-te! La muncă!

sursa


alte postări:

Anka - reactii de-a valma la doua noaptea

---

aritcol preluat de la http://www.cyberculture.ro/blog/2010/11/06/in-aceste-zile-tinerii-il-pot-cunoaste-pe-adrian-paunescu-ghid-de-informare-alternativa/În aceste zile, tinerii îl pot cunoaşte pe Adrian Păunescu. Ghid de informare alternativă

Ce se întîmplă în presă în aceste zile îmi pare cunoscut, de pe timpul comuniştilor: un discurs unic, un singur punct de vedere, îndepărtarea celor care au idei contrare mainstream-ului. Aud că Adrian Păunescu a fost un Eminescu 2, i se pun în faţă adjective precum “marele”, “unicul”, “genialul”, i se spune “bardul”, “monumentul liricii româneşti” şi se folosesc calificative cunoscute elevilor din comentariile literare stereotipe.

Unilateral

Tînărul de astăzi află poate pentru prima oară despre Adrian Păunescu poetul. L-a văzut la televizor ca politician, cu un discurs bălos, plin de vehemenţă, cu o anumită nostalgie în glas faţă de perioada comunistă. Tînărul se uită la Realitatea TV şi este bulversat de valurile de lacrimi, genericele tragice, mărturiile unora precum Vadim Tudor, Ducu Bertzi, Mircea Dinescu ş.a., care, în cor, îi ridică osanale mortului.

Tînărul de azi ar trebui să se bucure de faptul că există un canal alternativ de informaţie - Internetul şi că el încă este liber. Din fericire, am citit în aceste zile online articole bune, care dezvăluie cîte ceva despre faţa hidoasă a lui Păunescu, poet la curtea lui Ceauşescu, un om care a profitat din plin de avantajele propagandei, cenzurii, luxului în care trăia protipendada comunistă.

Selecţie

Am cules cîteva articole care se constituie într-o presă obiectivă, ce încearcă să respecte nişte standarde jurnalistice, care oferă mai multe puncte de vedere, fără să facă propagandă în noul stil democratic:

Pe mormantul poetului nu va rasari insa niciun fel de iarba, caci versurile singure nu-i vor putea conserva memoria. Fertilizatorul memoriei nu este emotia estetica a poeziei, ci amintirea modelului practic, a faptelor in armonie cu cuvintele. Dar Adrian Paunescu a ratat aceasta miza autoimpusa si, ceea ce putea deveni modelul unei generatii, s-a surpat in propria-i vanitate. Versurile lui vor ramane, insa mormantul ii va fi sterp, oricat de multe lacrimi se vor varsa in aceste zile peste el.

De ce Adrian Paunescu nu are nevoie de lacrimile noastre(Vlad Mixich)

Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a tranformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta. A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie penegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”. L-a slavit pe Ceausecu in metafore pe cat de grandilocvente, pe atat de buimacitoare.

Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Paunescu (Vladimir Tismăneanu)

Paunescu, physically huge and a prolific writer, was larger-than-life character who appeared on television several times a week. During the communist era, he wrote flattering poems about Ceausescu. Critics said the poems contributed to the dictator’s personality cult. Still, Paunescu’s sentimental verse struck a chord with many Romanians. Dozens of mourners began gathering at his house in Bucharest as news of his death spread. They lit candles and left flowers and Romanian flags. Paunescu will lie in state later Friday for mourners to pay their respects.

Romanian poet who praised dictator Ceausescu dies (Alison Mutler)

In aprilie 2008, televiziunile de stiri ne-au scutit de spectacolul trivial de astazi, cand inoata gretos intr-un rau de lacrimi. Pe atunci, murea in soapta unul dintre martirii exilului romanesc: Monica Lovinescu. Televiziunile au pus atunci cruce subiectului deoarece Monica Lovinescu “nu se vindea” ca un Paler, ca un Teoctist sau ca un Pruteanu. In plus, fusese un dizident autentic si un reper moral. Generatia mea le datoreaza lor totul. Lui Paunescu, mai nimic.

Mortul invingator. Bulversarea valorilor (Dan Tăpălagă)

Sper

Versuri rimate, apelul la emoţiile primare, lipsa de viziune poetică, inserarea neologismelor ca un intenţionat semnal al modernităţii “viziunii” sale: asta e poezia lui Păunescu.

Sper din toată inima că aceşti tineri ştiu să se informeze, pentru că altfel suntem pierduţi. Dacă vor fi intoxicaţi cu un mesaj unic, osanalic, fără posibilitatea de a intra în contact şi cu o altă viziune, ne-am ars. Dacă ei vor asculta fără discernămînt mărturiile unilaterale ale poeţilor, cîntăreţilor şi politicienilor care au dus-o bine şi atunci şi acum, atunci nu mai avem nici o speranţă de schimbare.

• paul - 6 noiembrie, 2010

  Cred că deja se întâmplă. Şi chiar dacă nu se întâmplă cu toţi cei la care ajung mesajele media din aceste zile, e inevitabil să nu fie impresionaţi de documentare precum cel difuzat aseară de Realitatea. Eu - la rândul meu uimit de discrepanţe şi de imaginea bună a lui Păunescu promovată de media zilele astea - i-am întrebat pe părinţii mei: unde au dispărut sălile pline de oameni care cântau în cor, ce fac oamenii aceia acum, ce şoc i-a făcut să uite pur şi simplu de un lucru care părea atât de puternic? Şi am primit un răspuns folositor.
• Loredana Fîntînă - 7 noiembrie, 2010

  O stire transformata de presa intr-un media-event. Nu mai suport formula stereotipica: “Nu l-am apreciat la justa lui valoare.”
• krossfire - 7 noiembrie, 2010

  SingurEu : Sper din tot sufletul ca CTP sa nu ramana cuiva in mod deosebit, cu-atat mai putin unei generatii de jurnalisti…
• Costi - 8 noiembrie, 2010

  Mi-au placut multe din poeziile lui Paunescu.

  Mi-au placut (m-au miscat) versurile lui Paunescu devenite texte pentru muzica folk. Nu m-am dus la Cenaclul Flacara deoarece preferam sa ma duc la Inviere. Si ce daca a facut greseli ca om viu. Cine nu greseste. Raman poeziile.

  Am avut rude care il injurau pe Iorga - Ministrul Instructiunii Publice pe vremea celeilalte crize - ,,o canalie”. Si ce daca, cine mai tine cont de asta, daca se vorbeste despre Iorga, marele om de cultura, spirit enciclopedic…
• krossfire din 8 noiembrie, 2010

  Costi : Stii totusi ca Iorga a fost un nationalist convins, cu pareri extrem de virulente (se pot gasi in lucrarile cu tenta ”jurnalistica” in care omul provoaca fatis anumite grupuri). Din cauza discursului lui Iorga & a simpatizantilor, piesa Manase a lui Ronetti-Roman fost interzisa (exclusiv pentru ca era scrisa de un evreu).

  Din pacate (pentru comparatia expusa de tine, nu pentru Iorga), realizarile si cultura lui Iorga reusesc cu succes sa eclipseze orientarea politica si gafele din perioada. Nu acelasi lucru se poate spune si despre Adrian Paunescu. Nu-i minimizez realizarile si nu-s nici din tagma celor care-l acuza de lipsa de talent (in comparatie cu poetii postdecembristi, Paunescu era totusi ”cineva”). Din pacate, caracterul si activitatea lui sunt trecute extrem de usor cu vederea de indivizi care il proclama ”un al doilea Eminescu”. E dureros pentru ca intr-adevar, riscam sa ne amintim exclusiv de ”marele Adrian Paunescu”.

  Ce ma doare nu e ca atitudinile variaza intre ”a murit un porc” si ‘’s-a stins lumina lumii”. Ma doare ca omul asta era complet irelevant de un deceniu, si ca politician si ca poet. Era batran, bolnav si inactiv. Ma doare ca nu putem scrie zece randuri si trece peste un eveniment foarte putin relevant de altfel. Idem pentru Madalina Manole.
• Edy - 9 noiembrie, 2010

  N-am timp si nici chef sa scriu despre subiectul asta.. Spun doar atat: acum cativa ani puteam sa-i iau un interviu. Am refuzat :)

  Faina insa poezia repetabila povara. atat. :)

  Bafta Hari!
• Costi - 11 noiembrie, 2010

  krossfire,

  Ceea ce m-a făcut să postez comentariul a fost următorul citat cu care nu sunt de acord: ,,Versuri rimate, apelul la emoţiile primare, lipsa de viziune poetică, inserarea neologismelor ca un intenţionat semnal al modernităţii “viziunii” sale: asta e poezia lui Păunescu.”

  Dacă vrem să respectăm adevărul istoric e una şi dacă vrem să pictăm un personaj complet negativ erijându-ne în iconarul integru din Bacilul lui Koch al lui Topârceanu e alta.

  Cât despre exagerările industriei media autohtone (Fabrica se numea parcă la Realitatea TV), ele pleacă de la un simplu fapt (care poate să ne/nu ne convină): zecile de mii de oameni ce l-au condus pe Păunescu pe ultimul drum. Şi aceşti oameni nu erau mari consumatori de media, ci proveneau din rândul celor la care ne uităm la TV, despre care auzim la radio sau citim în presă şi pe bloguri.
• krossfire din 12 noiembrie, 2010

  Cred ca in cazul sustinatorilor vorbim intr-adevar de ”ostalgie” romaneasca. Pe langa oameni care-l respectau ca autor, am vazut tineri de 15-20 de ani care vorbeau despre ”ce a insemnat Cenaclul Flacarea” si scandau la eveniment…

---