Culoarea? O enigmă!

Culoarea? 

De douăzeci de ani lucra la fabrica de biciclete. Știa toate persoanele din fabrică. Știa toate cotloanele fabricii. Știa tot ce s-a produs în acea fabrică din ziua când s-a angajat acolo. Era biblioteca vie a fabricii...

Cum ajunse la poartă, poarta se deschise cu un sunet metalic, iar el păți încet, cu grijă la denivelarea din asfalt. Își salută prietenul care păzea intrarea de aproape șaisprezece ani, apoi se îndreptă cu pași mici către departamentul calitate unde fusese detașat de aproape un an.

Azi nu era foarte atent la ce se întâmpla în jurul lui, așa că nu realiză că aproape de intrarea cu uși largi, era un ambalaj voluminos de carton și fără să încetinească, se împiedică de acea cutie și căzu. Fiind o zi de lucru normală, afară nu erau muncitori, mașinile de distribuție sau de curățenie. Toată curtea halei de producție și calitate era pustie. Se ridică încet, apoi cu pași șovăitori se îndreptă spre ușa masivă, apoi spre vestiar.

Își puse echipamentul de lucru, apoi cu gândul la căzătura de la intrare, păși mai atent la eventualele obstacole și ajunse la bancul la care verifica manual, fiecare piesă ce venea de la asamblare.

Luă o mică pauză în care își aranjă agale instrumentele de lucru: o surubelniță mică, un ciocănel ușor, un ciocănel de cauciuc, o tijă lungă cu un mic glob într-unul din capete, câteva cârpe de șters și alte câteva cârlige și rememoră procedurile pentru cadrul de bicicletă.

Procedurile de lucru erau complicate, dar pentru el nu erau o problemă. Erau chiar super simple!

Își aducea aminte cu plăcere cum a fost când a fost trimis la „calitate”. I-a fost dată o casetă cu procedurile de lucru, apoi i s-a specificat că înainte de pauza de masă va fi întrebat de șeful departamentului, diverse proceduri sau părți de proceduri, pe care el va trebui să le repete întocmai sau să le explice. Uimirea maximă pentru toată fabrica a fost că la examen, a repetat șefului său toate procedurile cuvânt cu cuvânt cu două mici poticneli, apoi a propus câteva schimbări de procedură, pe baza experienței sale și a fluxului tehnologic existent. Deasemenea, își mai aducea aminte cu aceeași plăcere, că aproape în fiecare zi după aceea, se găsea câte un coleg să îl întrebe, mai în glumă mai în serios, dacă vrea un poost de conducere în fabrică, dar el le răspundea modest, că nu ar putea conduce o fabrică de biciclete, indiferent de ce salariu sau facilități ar avea și termina discuția politicos.

Pentru el aceasta era una din cele mai ușoare și frumoase munci din fabrică: să pipăie fiecare piesă primită pentru a găsi defecte ascunse, deformări, suduri neînchise și nevăzute la vopsitorie sau care mai aveau bucăți de zgură, bavuri de la strunjire, neplaneități ale tăieturilor și chiar sunete nedorite sau inexplicabile. Era idealul său la acea fabrică știind că de mâna și urechea lui depind multe clipe minunate ale altor oameni sau chiar viața lor, deaceea la fiecare cadru stătea și efectiv lua la pipăit centimetru cu centimetru, tevile cadrului cu câte un deget, apoi cu degetul opozabil, iar la sfârșit cu unghia le ciocănea din doi în doi centimetri, cu atenția încordată la maxim pentru a percepe infimele diferențe de nuață în sunetul care se întorcea la el.

Aproape de sfârșitul programului de lucru, azi, ca niciodată, șeful veni la el și îl întrebă despre una din procedurile la care el a propus o schimbare și intră cu el într-o discuție complicată despre vopsele, suduri, rulmenți și calitatea metalului.

După ce îl convinse pe șeful său că punctul său de vedere e perfect valabil, își termină cadrul de pe banc, îl ambală așa cum l-a primit, apoi își puse sculele în ordine pentru a doua zi și părăsi încăperea. 

La plecare, liniștea era apăsătoare. Din când în când, auzea câte un muncitor întârziat ce își strângea sculele sau făcea curat, că spărgea liniștea, iar sunetele scoase în acea hală îi întăreau convingerea că bicicletele de aici erau superioare altora, doar prin faptul că nu erau stresate. Că nu erau agasate de străini. Că nu erau atinse mai mult decât era necesar înainte de a-și întâlni stăpânii...

Cu aceste gânduri intră în vestiar, schimbă de echipamentul de lucru și ochelarii, apoi agale se îndreptă spre ieșirea din fabrică.

Acum, la sfârșitul altei zile de lucru, putea să viseze la culoare.

„...Ce reprezintă oare culoarea? ”

Cu bastonul alb legat de mână, tatonând încet pământul, își continuă aproape gânditor, drumul spre casă...

---

Această povestire participă la concurs în secţiunea poveste scrisă de un băiat.