un monument al bicicletei

Cel mai frumos monument dedicat bicicletei și bicicliștilor: Monumentul de la Madonna del Ghisallo

Culoarea? O enigmă!

Culoarea? 

De douăzeci de ani lucra la fabrica de biciclete. Știa toate persoanele din fabrică. Știa toate cotloanele fabricii. Știa tot ce s-a produs în acea fabrică din ziua când s-a angajat acolo. Era biblioteca vie a fabricii...

Cum ajunse la poartă, poarta se deschise cu un sunet metalic, iar el păți încet, cu grijă la denivelarea din asfalt. Își salută prietenul care păzea intrarea de aproape șaisprezece ani, apoi se îndreptă cu pași mici către departamentul calitate unde fusese detașat de aproape un an.

Azi nu era foarte atent la ce se întâmpla în jurul lui, așa că nu realiză că aproape de intrarea cu uși largi, era un ambalaj voluminos de carton și fără să încetinească, se împiedică de acea cutie și căzu. Fiind o zi de lucru normală, afară nu erau muncitori, mașinile de distribuție sau de curățenie. Toată curtea halei de producție și calitate era pustie. Se ridică încet, apoi cu pași șovăitori se îndreptă spre ușa masivă, apoi spre vestiar.

Își puse echipamentul de lucru, apoi cu gândul la căzătura de la intrare, păși mai atent la eventualele obstacole și ajunse la bancul la care verifica manual, fiecare piesă ce venea de la asamblare.

Luă o mică pauză în care își aranjă agale instrumentele de lucru: o surubelniță mică, un ciocănel ușor, un ciocănel de cauciuc, o tijă lungă cu un mic glob într-unul din capete, câteva cârpe de șters și alte câteva cârlige și rememoră procedurile pentru cadrul de bicicletă.

Procedurile de lucru erau complicate, dar pentru el nu erau o problemă. Erau chiar super simple!

Își aducea aminte cu plăcere cum a fost când a fost trimis la „calitate”. I-a fost dată o casetă cu procedurile de lucru, apoi i s-a specificat că înainte de pauza de masă va fi întrebat de șeful departamentului, diverse proceduri sau părți de proceduri, pe care el va trebui să le repete întocmai sau să le explice. Uimirea maximă pentru toată fabrica a fost că la examen, a repetat șefului său toate procedurile cuvânt cu cuvânt cu două mici poticneli, apoi a propus câteva schimbări de procedură, pe baza experienței sale și a fluxului tehnologic existent. Deasemenea, își mai aducea aminte cu aceeași plăcere, că aproape în fiecare zi după aceea, se găsea câte un coleg să îl întrebe, mai în glumă mai în serios, dacă vrea un poost de conducere în fabrică, dar el le răspundea modest, că nu ar putea conduce o fabrică de biciclete, indiferent de ce salariu sau facilități ar avea și termina discuția politicos.

Pentru el aceasta era una din cele mai ușoare și frumoase munci din fabrică: să pipăie fiecare piesă primită pentru a găsi defecte ascunse, deformări, suduri neînchise și nevăzute la vopsitorie sau care mai aveau bucăți de zgură, bavuri de la strunjire, neplaneități ale tăieturilor și chiar sunete nedorite sau inexplicabile. Era idealul său la acea fabrică știind că de mâna și urechea lui depind multe clipe minunate ale altor oameni sau chiar viața lor, deaceea la fiecare cadru stătea și efectiv lua la pipăit centimetru cu centimetru, tevile cadrului cu câte un deget, apoi cu degetul opozabil, iar la sfârșit cu unghia le ciocănea din doi în doi centimetri, cu atenția încordată la maxim pentru a percepe infimele diferențe de nuață în sunetul care se întorcea la el.

Aproape de sfârșitul programului de lucru, azi, ca niciodată, șeful veni la el și îl întrebă despre una din procedurile la care el a propus o schimbare și intră cu el într-o discuție complicată despre vopsele, suduri, rulmenți și calitatea metalului.

După ce îl convinse pe șeful său că punctul său de vedere e perfect valabil, își termină cadrul de pe banc, îl ambală așa cum l-a primit, apoi își puse sculele în ordine pentru a doua zi și părăsi încăperea. 

La plecare, liniștea era apăsătoare. Din când în când, auzea câte un muncitor întârziat ce își strângea sculele sau făcea curat, că spărgea liniștea, iar sunetele scoase în acea hală îi întăreau convingerea că bicicletele de aici erau superioare altora, doar prin faptul că nu erau stresate. Că nu erau agasate de străini. Că nu erau atinse mai mult decât era necesar înainte de a-și întâlni stăpânii...

Cu aceste gânduri intră în vestiar, schimbă de echipamentul de lucru și ochelarii, apoi agale se îndreptă spre ieșirea din fabrică.

Acum, la sfârșitul altei zile de lucru, putea să viseze la culoare.

„...Ce reprezintă oare culoarea? ”

Cu bastonul alb legat de mână, tatonând încet pământul, își continuă aproape gânditor, drumul spre casă...

---

Această povestire participă la concurs în secţiunea poveste scrisă de un băiat. 

Cum sa depozitezi bicicleta in apartament?

Uite câteva idei despre cum sa depozitezi bicicleta in apartament  de la Gabriel Solomon.

Tipul a căutat ceva pentru a face un articol despre asta... A avut răbdare, nu glumă... 

Bravo Gabriel!

Speranţa

Urma era întreruptă, iar din loc în loc trecea pe sub resturi de ziduri, cioburi, lemne și materiale împrăștiate de furtună. Da, pe aici venise, își aducea bine aminte. Căuta ceva, dar nu știa ce...

După ce a trecut furtuna, s-a trezit în spatele unui ciot de zid pe care iureșul furtunii nu l-a putut ridica, iar el se chinuia să își aducă aminte!
Nu știa că nu știe cine e, sau că pericolul unei noi furtuni era încă prezent, dar nu conta. Mai important era să găsească acel ceva. Încă nu știa ce, de aceea trebuia să caute în continuare pentru a-și aduce aminte detaliile. Era ca un robot căutător, doar că nu avea un scop.

În timp ce mergea fără ceva anume în minte în acea zonă, dădu peste un obiect ce parcă îi aducea aminte de ceva. Pe o parte era aproape plat și era cumva în straturi, avea zimți pe marginea exterioară, plus câteva orificii, dar nu își amintea la ce se foloseau. Pe cealaltă parte era legată de centru, o tijă groasă cu un orificiu la capătul liber. Din centru ieșea o altă tijă cilindrică ce se termina într-un fel ingenios cu niște liniuțe dese, circulare. Ridică obiectul și îl verifică sumar.

Într-o străfulgerare de conștiință își dă seama ce e acel obiect și începu înfrigurat să caute în aceeași zonă în cercuri mici, depărtându-se de locul unde l-a găsit. După puțin timp se repezi de la mică distanță la o mică grămăjoară de resturi menajere. Scormoni un pic, apoi scoase o tijă identică cu cea atașată la primul obiect cu zimți. Le luă pe amândouă, apoi stătu cu ele în mâini pentru a se dumiri ce se poate face cu ele sau la ce ar fi bune.

În focul gândurilor doar un pic umane, își dădu seama iar că foamea îi arde stomacul. O senzație moale de somn parcă îl îmbia să se așeze, dar misiunea nu îl lăsa să se odihnească. Și gândi în sinea lui:
Trebuie să găsesc! Trebuie!

Era viața lui în joc. Nu știa de ce dar chiar trebuia!

Se duse înapoi la colțul de casă ce l-a protejat de furtună și începu metodic să cerceteze locul. Pe perete, aproape sub înălțimea genunchiului era o urmă neagră ca un fel de arc de cerc, formată din pete mici dispuse dinspre interior spre exterior.
Rotund! Asta e! Deci e ceva care se învârte! Și lasă urme... Ce o fi?

Brusc își aduse aminte că exact înaintea impactului se uitase la degetele propriei mâini care aveau încheieturile aproape albe, semn că strângea ceva.
Oare mă țineam de ceva? Ce anume era?

Afundat în gânduri, cu privirea când în zare, de unde bănuia că trebuie să se întâmple ceva, când în zona pe care o putea pipăi, în imediata apropiere, simți că ceva îi arde retina. Dar nu realiză imediat, ci după ce se uită încă o dată la obiectele găsite. Apoi gândi cu voce tare:
”Trebuia să mă grăbesc! Nu m-ar fi prins...”

Acum știa ce caută. Înainte de a începe căutarea, îți aduse aminte de plecare, de prieteni, de oamenii de pe drum, de toate fețele și întâmplările petrecute de când a plecat și se uită imediat pe partea cealaltă a zidului unde știa că pusese cu puțin timp înainte, un rucsac. Cu o mare ușurare pe chip, îndepărtă toate resturile acumulate în acel colț și găsi geanta care îl scotea și din încurcătură și din foame.

Deschise rucsacul cu mișcări din ce în ce mai rapide și mai încrezătoare, scoase câteva bluze și încă câteva obiecte pe care nu le uita niciodată atunci când pleca la drum cu bicicleta, apoi scoase trusa de scule și gândi iar cu voce tare:
”Dacă găsesc bicicleta la fel de repede, înseamnă că pot ajunge până diseară. Trebuie să ajung până diseară!”

Acum știa ce avea de făcut. Trebuia să schimbe sau doar să repare rulmentul de la butuc. Reluă căutarea în cercuri concentrice, dar de data aceasta, cu ciotul ce l-a apărat de furtună, în centru. După al patrulea sau al cincilea cerc, își găsi bicicleta. Stătea ascunsă bine sub o tablă de acoperiș de dimensiuni impresionante. Bicicleta era, contrar așteptărilor, exact așa cum o lăsase: doar fără butuc. Nimic nu lipsea de la ea. Chiar și lanțul atârna de roata de spate.

Chiar dacă încă nu realiza pe lângă ce trecuse, gândi în sinea lui că va avea timp de contemplare, dar acum avea treabă. Trebuia să pună butucul pedalier înapoi. Se uită la cer, apoi la butuc și încercă să înțeleagă la ce rămăsese înainte de a fi întrerupt.
Da!
Rulmentul era spart sau avea bile lipsă. Căută în cutia de scule, deschise câteva mici recipiente, apoi se întoarse la bicicletă. Rapid, își făcu o zonă de lucru, împingând cu picioarele resturile și începu să monteze butucul. Văzu că e plin de sânge pe gambe dar nu luă în seamă.

Se puse pe treabă și scăpă rapid, doar mai făcuse treaba asta de câteva ori pentru el și pentru prieteni. În maxim 20 de minute era gata să pună rucsacul pe portbagaj și să plece, dar parcă ceva îl ținea pe loc.

Se opri și gândi:
Mai era ceva! Dar ce? Ce mai am de făcut?...

Își aduse aminte că a plecat singur de data asta. Brusc, se întoarse către locul unde era rucsacul.
Da!... Pastila!
Căută din nou în rucsac, în buzunarul special și scoase un tub de medicamente din care luă o pastilă. Tot din acel buzunar scoase un flacon cu lichid, îi rupse rapid dopul și bău conținutul.

Zâmbi. Nu voia dar știa că mai trebuia să se complice un timp cu acele medicamente pentru că asta a fost condiția: să le ia până le termină sau până...

Era bolnav și știa că nu mai avea rost să se ascundă după deget! Pentru asta a plecat. Să nu mai fie povară pentru ceilalți sau pentru el. Să meargă atâta timp cât mai poate, cât îl țin puterile!

Gândi și zâmbi ca la un gând fugar:
Era așa frumoasă viața mea până la... Dar și furtuna de adineauri a fost frumoasă...

Realiză că această furtună l-a pus în situația de a alege între a fi strivit de resturile ce zburau împrejurul lui, de vârtejul de aer creat de furtună sau de arcurile electrice ce se iscau din senin. Întâmplarea i-a readus aminte ce înseamnă instinctul de conservare. De adrenalina ce se varsă în sânge și îl face să se simtă viu. De mirosul transpirației. De palmele cu care își acoperea ochi și nasul pentru a se proteja... De faptul că a uitat efectiv de tot și toți: de boală, de prieteni, de toate lucrurile pe care le considera importante și de fapt, nu erau.

Cu aceste gânduri, își împachetă cu atenție lucrurile rămase, apoi își verifică bicicleta pentru ultima dată în acel loc. Își montă rucsacul pe portbagaj iar, apoi se sui pe șa și plecă rapid spre pădure...

Trebuia să găsească acel loc în care să înnopteze.

Cât va mai putea să se țină pe bicicletă, va merge. Indiferent de cât de greu sau lung va fi drumul, el va fi în viață...

Această povestire participă la concurs în secţiunea poveste scrisă de un băiat.

CONCURS de poveste!

Blog.veloteca.ro, Bicla.ro, Ciclism.ro, Feminis.ro, Freerider.ro, Mbike, Pebiciclete.ro, Prima Evadare, Radio România Actualităţi, Velobello.wordpress.com sunt parteneri şi juriu la un concurs cu premiii.