Speranţa

Urma era întreruptă, iar din loc în loc trecea pe sub resturi de ziduri, cioburi, lemne și materiale împrăștiate de furtună. Da, pe aici venise, își aducea bine aminte. Căuta ceva, dar nu știa ce...

După ce a trecut furtuna, s-a trezit în spatele unui ciot de zid pe care iureșul furtunii nu l-a putut ridica, iar el se chinuia să își aducă aminte!
Nu știa că nu știe cine e, sau că pericolul unei noi furtuni era încă prezent, dar nu conta. Mai important era să găsească acel ceva. Încă nu știa ce, de aceea trebuia să caute în continuare pentru a-și aduce aminte detaliile. Era ca un robot căutător, doar că nu avea un scop.

În timp ce mergea fără ceva anume în minte în acea zonă, dădu peste un obiect ce parcă îi aducea aminte de ceva. Pe o parte era aproape plat și era cumva în straturi, avea zimți pe marginea exterioară, plus câteva orificii, dar nu își amintea la ce se foloseau. Pe cealaltă parte era legată de centru, o tijă groasă cu un orificiu la capătul liber. Din centru ieșea o altă tijă cilindrică ce se termina într-un fel ingenios cu niște liniuțe dese, circulare. Ridică obiectul și îl verifică sumar.

Într-o străfulgerare de conștiință își dă seama ce e acel obiect și începu înfrigurat să caute în aceeași zonă în cercuri mici, depărtându-se de locul unde l-a găsit. După puțin timp se repezi de la mică distanță la o mică grămăjoară de resturi menajere. Scormoni un pic, apoi scoase o tijă identică cu cea atașată la primul obiect cu zimți. Le luă pe amândouă, apoi stătu cu ele în mâini pentru a se dumiri ce se poate face cu ele sau la ce ar fi bune.

În focul gândurilor doar un pic umane, își dădu seama iar că foamea îi arde stomacul. O senzație moale de somn parcă îl îmbia să se așeze, dar misiunea nu îl lăsa să se odihnească. Și gândi în sinea lui:
Trebuie să găsesc! Trebuie!

Era viața lui în joc. Nu știa de ce dar chiar trebuia!

Se duse înapoi la colțul de casă ce l-a protejat de furtună și începu metodic să cerceteze locul. Pe perete, aproape sub înălțimea genunchiului era o urmă neagră ca un fel de arc de cerc, formată din pete mici dispuse dinspre interior spre exterior.
Rotund! Asta e! Deci e ceva care se învârte! Și lasă urme... Ce o fi?

Brusc își aduse aminte că exact înaintea impactului se uitase la degetele propriei mâini care aveau încheieturile aproape albe, semn că strângea ceva.
Oare mă țineam de ceva? Ce anume era?

Afundat în gânduri, cu privirea când în zare, de unde bănuia că trebuie să se întâmple ceva, când în zona pe care o putea pipăi, în imediata apropiere, simți că ceva îi arde retina. Dar nu realiză imediat, ci după ce se uită încă o dată la obiectele găsite. Apoi gândi cu voce tare:
”Trebuia să mă grăbesc! Nu m-ar fi prins...”

Acum știa ce caută. Înainte de a începe căutarea, îți aduse aminte de plecare, de prieteni, de oamenii de pe drum, de toate fețele și întâmplările petrecute de când a plecat și se uită imediat pe partea cealaltă a zidului unde știa că pusese cu puțin timp înainte, un rucsac. Cu o mare ușurare pe chip, îndepărtă toate resturile acumulate în acel colț și găsi geanta care îl scotea și din încurcătură și din foame.

Deschise rucsacul cu mișcări din ce în ce mai rapide și mai încrezătoare, scoase câteva bluze și încă câteva obiecte pe care nu le uita niciodată atunci când pleca la drum cu bicicleta, apoi scoase trusa de scule și gândi iar cu voce tare:
”Dacă găsesc bicicleta la fel de repede, înseamnă că pot ajunge până diseară. Trebuie să ajung până diseară!”

Acum știa ce avea de făcut. Trebuia să schimbe sau doar să repare rulmentul de la butuc. Reluă căutarea în cercuri concentrice, dar de data aceasta, cu ciotul ce l-a apărat de furtună, în centru. După al patrulea sau al cincilea cerc, își găsi bicicleta. Stătea ascunsă bine sub o tablă de acoperiș de dimensiuni impresionante. Bicicleta era, contrar așteptărilor, exact așa cum o lăsase: doar fără butuc. Nimic nu lipsea de la ea. Chiar și lanțul atârna de roata de spate.

Chiar dacă încă nu realiza pe lângă ce trecuse, gândi în sinea lui că va avea timp de contemplare, dar acum avea treabă. Trebuia să pună butucul pedalier înapoi. Se uită la cer, apoi la butuc și încercă să înțeleagă la ce rămăsese înainte de a fi întrerupt.
Da!
Rulmentul era spart sau avea bile lipsă. Căută în cutia de scule, deschise câteva mici recipiente, apoi se întoarse la bicicletă. Rapid, își făcu o zonă de lucru, împingând cu picioarele resturile și începu să monteze butucul. Văzu că e plin de sânge pe gambe dar nu luă în seamă.

Se puse pe treabă și scăpă rapid, doar mai făcuse treaba asta de câteva ori pentru el și pentru prieteni. În maxim 20 de minute era gata să pună rucsacul pe portbagaj și să plece, dar parcă ceva îl ținea pe loc.

Se opri și gândi:
Mai era ceva! Dar ce? Ce mai am de făcut?...

Își aduse aminte că a plecat singur de data asta. Brusc, se întoarse către locul unde era rucsacul.
Da!... Pastila!
Căută din nou în rucsac, în buzunarul special și scoase un tub de medicamente din care luă o pastilă. Tot din acel buzunar scoase un flacon cu lichid, îi rupse rapid dopul și bău conținutul.

Zâmbi. Nu voia dar știa că mai trebuia să se complice un timp cu acele medicamente pentru că asta a fost condiția: să le ia până le termină sau până...

Era bolnav și știa că nu mai avea rost să se ascundă după deget! Pentru asta a plecat. Să nu mai fie povară pentru ceilalți sau pentru el. Să meargă atâta timp cât mai poate, cât îl țin puterile!

Gândi și zâmbi ca la un gând fugar:
Era așa frumoasă viața mea până la... Dar și furtuna de adineauri a fost frumoasă...

Realiză că această furtună l-a pus în situația de a alege între a fi strivit de resturile ce zburau împrejurul lui, de vârtejul de aer creat de furtună sau de arcurile electrice ce se iscau din senin. Întâmplarea i-a readus aminte ce înseamnă instinctul de conservare. De adrenalina ce se varsă în sânge și îl face să se simtă viu. De mirosul transpirației. De palmele cu care își acoperea ochi și nasul pentru a se proteja... De faptul că a uitat efectiv de tot și toți: de boală, de prieteni, de toate lucrurile pe care le considera importante și de fapt, nu erau.

Cu aceste gânduri, își împachetă cu atenție lucrurile rămase, apoi își verifică bicicleta pentru ultima dată în acel loc. Își montă rucsacul pe portbagaj iar, apoi se sui pe șa și plecă rapid spre pădure...

Trebuia să găsească acel loc în care să înnopteze.

Cât va mai putea să se țină pe bicicletă, va merge. Indiferent de cât de greu sau lung va fi drumul, el va fi în viață...

Această povestire participă la concurs în secţiunea poveste scrisă de un băiat.

Caractere: 4 758 (incluse ;:.?!—“”„”())
Total: 3 669 (litere, cifre, semne de punctuație)

Propoziții: 62 

Paragrafe: 24

Cuvinte: 832

Distincte: ~520 (singular, estimare brută)

Paragrafe: 24

Litere majuscule: 114 

Litere minuscule: 3 555

Semne de punctuație (estimare inițială)

Punct (.) 38 

Virgulă (,) 72 

Două puncte (:) 1 

Punct și virgulă (;) 1 

Semnul întrebării (?) 5 

Semnul exclamării (!) 6 

Ghilimele („) 10 

Apostrof (’) 3 

Cratimă (-)4