Vama Veche - 2. întâmplări...

După cum vă spuneam aici, drumul a fost cum a fost, dar să vedeţi şi întâmplările de pe drum...

Unele de retrăit, altele, de nemenţionat...

Plecarea de la Palatul Copiilor din Tineretului. La plecare, la benzinăria din Văcărești, am fost luați la întrebări de paznicul de acolo: unde mergeți? ce e aia?(a treia roată a lui DanC adică...), șamd.

Până pe la Luică, la aproximativ 30 de kilometri de centură, oamenii și locurile păreau ca și în București, la fel de anoști, de posomorâți și insipizi... După aceea, schimbarea se vedea cu ochiul liber. Oamenii erau mai degajați, mai deschiși, mai altfel. Cred eu că apropierea de locul de unde "se dă ora exactă", imprimă oamenilor o traumă, o incremenire în sentimentul că "eu sunt cineva dacă stau la/aproape de București"...

Cum ziceam, de pe la Luică, oamenii, cum ne vedeau că trecem prin poarta lor, ne salutau, iar mulți o făceau în spaniolă, franceză, engleză, dar și ”la mișto”. Dacă ne opream să luăm apă de la vreo fântână, oamenii se apropiau și ne întrebau de unde venim, încotro ne îndreptăm și altele despre drum. La rândul nostru întrebam despre traseu, drum, cazare și altele.
După Luică, (...în Țepeș?... inainte de ultimul sat?? Na c-am uitat!! ) înainte de Călărași, am oprit la o femeie în poartă și am cerut apă de băut. Oana a vrut să se spele un pic de praf pe față și brațe... iar femeia, binevoitoare, nu doar că ne-a dat apă, dar ne-a și turnat apă cu cana la fiecare, să ne spălăm... La plecare ne-a urat drum bun împreună cu familia...

În Mânăstirea, la un magazin sătesc, proprietarul, ne-a indicat unde să mergem să luăm ceva de mâncare, chiar dacă în magazinul lui, puteam găsi aceleași chestii...

La ieșirea din Mânăstirea, drumul era în lucru și a trebuit să mergem pe partea stângă a drumului cam pe tot digul și un pic înainte și după. Ce era rău la acest drum, în lucru fiind, era că noi nu puteam merge cu viteză mare pentru că neam fi aruncat pietre în barbă sau pe cel din spate, iar dacă vreo mașină trecea cu viteză mai mare, ne împroșca cu pietre. La ieșirea de pe dig, câțiva șoferi cu numere de CL, au fost amabili și ne-au permis trecerea pe/prin stânga lor, la viteză mai mică. Deasemenea au trecut și câțiva din B. Mari bizoni! (B din numărul de înmatriculare vine de la bizon oare??) Pe lângă că ne-au semnalizat violent din faruri si claxon, au ridicat și mâna de pe volan (pentru exemplificarea vreunui gest ”secret”, ca între șoferi(!) bănuiesc eu... :)) și au trecut și în viteză... Evident, ca să ne intimideze!
Nu ai ce să comentezi la faze din astea...

La Grădiștea, ultima noastră oprire înainte de Călărași, am convenit să facem ultima bucată "dintr-un foc". Erau vreo 20-23 de kilometri pe variantă, prin afara orașului. Acolo, la magazinul sătesc, o cerere din partea noastră s-a soldat cu un refuz politicos.

- O toaletă?

- Da. Peste drum...

- Sigur? Păi e bine acolo?

- Da. E bine! Să fiți atenți la câini...

Cred că vă dați seama că, noi, băieții, ne-am descurcat mai ușor... Păi decât să ne lăsăm cărnița în gura câinilor din Călărași or mai rău: să se spargă beșica... :)

Aproape de bac, DanC vede pe malul Dunării, o bicicletă cu a treia roată la fel ca a lui. Ne oprim și intrăm în vorbă cu posesorul acelei bicle și remorci. Aflăm că omul era francez, venea de la București și voia să facă un mic tur al Europei de la est spre vest, prin Bulgaria, Gracia, Iugoslavia, Italia, Elveția, șamd. Ne-am despărțit prieteni...

La bac, Petre și Oana aproape să facă baie în Dunăre... pentru că pilotul bacului a plecat înainte de a se sui pe vas toți pasagerii... Petre, după ce am ajuns la Ostrov, a reparat bicla și a mers mai departe fără probleme.

La Ostrov, după o urcare pe care nu o mai vedeam terminată, IonuțT găsește o broască țestoasă cu care facem fotografii, apoi îi dă drumul pe cealaltă parte a șoselei...

Ajungem la un restaurant, comandăm de mâncare, apoi ne interesăm de cazare.

Prețuri fără concurență: 50 de lei de persoană pe noapte! Chiar ne întrebam cum reușește să se mențină în zona aia cu prețurile astea ”de lux”... Am rezolvat cu 30 de lei de persoană pe noapte, chiar și câte trei în cameră. Și bicicletele ascunse în garaj, lângă mașina patronului de motel.

Dimineața, la plecare, ar fi trebuit să ne întoarcem cîteva sute de metri pentru a intra pe șoseaua spre Negru Vodă. Noi am luat-o prin sat, pentru că știam că se întâlnește cu drumul județean. În sat, oamenii ne opreau și ne spuneau că am greșit drumul... și ne arătau pe unde să mergem... Acolo am urcat cu bicicleta pe lângă mine, aproape 120 de metri, o pantă de 20-25 de grade. Incredibilă panta aia... Pe lângă noi mergea o femeie spre ieșirea din sat, în sensul nostru. Când am ajuns sus, la drumul național, suflam de ziceai câ am terminat de urcat pe Moldoveanul cel puțin... iar localnica, n-avea nimic!

De aici încolo încep adevăratele urcușuri... Câte 300-400 de metri urcare, apoi o coborâre de 100. Și iar sus 200 și iar jos 50... sus 50, jos 30... 

La ieșirea din Ostrov, prima mare surpriză a drumului: o coborâre de vreo 2500 de metri la o înclinare de 15%, cred eu. O feerie... Păcat că a durat prea puțin!
În Dervent, Oana și Petre au fost să ia apă de la o fântână, ceva mai depărtată, iar noi așteptam la poarta mânăstirii venirea lor. Aici merită consemnate două evenimente.

Primul: la poartă erau vreo 5-6 băieți cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani veniți cu o femeie la cerșit. Acești au început să studieze bicicletele și să ăși aleagă pe cele mai frumoase din ele, într-un joc copilăresc. La un moment dat, unul din ei care fusese plecat, vine și ceilalți îl pun în temă.

- Asta e a lui x! Asta e a lui y! Și astea două sunt ale mele!...

- Păi cum adică? Tu ai două?

- Da! că le-am văzut primul!

Fără comentarii...

Al doilea, e despre turiștii ce coborau din autocare pentru a vizita mânăstirea. Aceștia, ne văd de vis-a- vis de stradă și încep să comenteze de față cu noi. Pasămite, nu se vedea clar că suntem români. Unul dintre cei din grup, comentează ceva în timp ce se apropie de locul unde stau eu:

”- ...uite un mijloc de transport mai mult decât ecologic! Bicicleta. Băieții ăștia nu poluează, nu scapă ulei, nu fac zgomot... Bravo măi băieți!” Instantaneu, gândul meu a fost: Deci informațiile despre poluare și efecte, au ajuns la urechea celor pe care guvernul îi tratază ca pe niște țărani inculți! 

Comentariile, la fel: sunt de prisos!

De la Dervent, aveam drum lung în față, așa cum ne spusese ghidul mânăstirii. În jur de 25 de kilometri, pe dealuri, urcări, pădure și vii. Acești 25 de kilometri aveau să ne mănânce aproape o jumătate de zi! Dacă te găndeai că mai ai un pic și termini dealul, te înșelai! După acel deal, mai era un deal. Adică încă o urcare! Și drumul era cam prost pentru mașină... și trebuia să fim atenți când treceam pe lângă o mașină... Dar eram mulțumit că măcar era răcoare!

pana lui DanRB

Pe la Lipnița, DanRB face pană. Dinspre Ostrov, vin agale pe două scule de biciclete, semicursiere din ce am văzut eu, doi tipi mai în vârstă. Un el și o ea. De pe bicle, în mers ne întreabă:

- Are you OK?

- Yes thank you... Only a flat tyre...

Frumos din partea lor. Erau străini!

Pe această porțiune, au fost câteva coborâri frumoase, unele chiar abrupte, dar scurte sau fără vizibilitate.

În Băneasa, oprim să luăm ceva de mâncare la un magazin. Acolo vânzătoarea ne ofera câteva sortimente de salam, șuncă și cârnați, împachetate pe loc într-o pâine întreagă și încălzite la microunde. Bun senvișul ăla...

șșșș!... DanD doarme...

Ne oprim la umbră, unde DanD își face somnul de frumusețe vreo oră jumate, vorbim la telefon cu DanRB, IonuțT si AlexA și aflăm că ei sunt după Negureni, la vreo 12-15 kilometri în față.

Plecăm și noi, în sfârșit! Pe la Ion Corvin parcă, Drum În Lucru! Exact cânt trecem pe acolo, un camionagiu cu benă, iese de pe un drum secundar și lasă efectiv o cortină de praf în urma lui... Aici mă gândeam: dacă trec repede prin praf, nu apucă praful să mă facă să tușesc. Dacă aștept să se lase, trece prea mult timp și iar nu e bine. Am preferat o variantă intermediară: să trec prin cortina de praf cu viteză mică, pe partea dreaptă, cât mai aproape de șanț...

În Urluia, satul de dinainte de Adamclisi, altă fază: ne oprim să bem o bere la un magazin care avea câteva mese afară, la care sătenii se adăpau... Acolo, un nene vorbăreț nevoie mare, ne întreabă unde mergem, de unde suntem și altele. La un moment dat, o căruță cu 3 băieși oprește în fața crâșmei, cei trei se dau jos, lasă calul în soare și intră în magazin. Calul începe să se balege. Vorbărețul nostru, ne spune pe un ton amical-conspirativ-sfătos:

-... așa-i la țară. Mai vezi și dastea, că deh!... așa e viața!.

Eu să îi tai macaroana:

-Eh... am mai văzut dastea. Ce nu înțeleg, e de ce or fi lăsat animalul ăla în soare!

El răspunde:

- Păi unde să îl lase? Că animalul e animal...

Mă rog, ies băieții aceia, se suie în căruță și pleacă... La câteva minute după plecarea acelor băieți, vine o altă căruță cu doi bărbați și o femeie, toți trei oameni în toată firea. Cel care mâna iapa -care avea și o mânză cu ea- își duce atelajul la umbră, în stânga terasei. Atunci, îi spun vorbărețului:

- ...uite măi nene la ce mă refeream! Omul ăsta își respectă animalul, nu îl lasă la soare.
Omul, face pe prostul în continuare, se face că nu înțelege, apoi discută despre cu totul și cu totul alte chestii și mă lasă în pace. Peste încă un pic de n timp continuă cu ceva ce îl durea:

-... păi prin 1990 erau pe aici copaci pe toată țoseaua. Dar când a venit Iliescu i-a luat pe toți! ...și a continuat pe aceeași gamă de inepții.

Eu fac pe prostul:

-... dar a venit Iliescu și i-a tăiat? Oamenii de aici unde erau? Nu l-au văzut? Să îl fi luat de beregată și să îl fi întrebat: ce faci măi animalule aici?

- Pai da îmi era frică să fac așa, că... diverse motive... puerile...

Apare un tânăr pe la 22-25 de ani, care asistă la discuția dintre mine și vorbăreț și se amuză. Din fețele pe care le face, îmi dau seama că vorbărețul meu e cam din ăla care vorbește multe și face puține... La plecare îi salutăm cu urări de bine...

La câteva minute după plecarea din Urluia, eu și DanC ne gândeam să mergem să vizităm

ruinele cetății romane de la intrarea în Adamclisi. Dar nu am mai făcut-o și am trecut în grabă prin oraș. Ajunși la capătul dinspre monumentul roman, ne oprim, îi așteptăm pe ceilalți și ne plictisim.

Găsim un magazinaș de la care intenționam să ne aprovizionăm cu apă și ceva de ale gurii. Intrăm... închis. Când să plecăm dăm de o pereche pe care îi întrebăm de magazin deschis. Ne spune că de unde am plecat e deschis, dar trebuie să strigăm la Ionela...

- Ionelaa...

- Ionelaaaa...

Câinele mai să sară din lanț, GabiC mai tare:

-Ionelaaaaaaaaaa...

În sfârșit apare Ionela... Cumpărăm ce ne trebe și întrebăm de cazare.

Răspunsul:

- ...oamenii de pe aici nu sunt dispuși să lase străini în bătătură! Deci...

Prin Deleni, vajnicii apărători ai ordinii publice ai satului, erau la una mică... la un țoi adică! Comentarii la greu...

Trecem cu viteza, iar la ieșirea din Deleni, DanRB și AlexA pleacă înainte. Noi ajungem la episodul cu localnicul care ne povestește despre găzduire la mânăstire și poposim.

după ce am instalat corturile...

Oana și Petre s-au spălat primii...

Punem corturile, mâncăm invitați de administratora bisericii, ne spălăm... Dimineața strângem corturile, mâncăm iarăși, apoi ne luăm rămas bun de la gazde, nu înainte de a afla unde mai sunt mânăstiri la care putem înopta pe drumul nostru.

La Pietreni trebuie să opresc pentru că bicla mea are un zgomot aiurea. Mă dau jos să mă dumiresc de unde e acest zgomot și constat că portbagajul meu, începuse să se destrame din cauza drumului... Strâng rapid șuruburile la toate punctele de sprijin, apoi îmi impun să nu mai cobor cu viteză. Indiferent de pantă!

Eu cu DanC am mers înainte: ne gândeam noi... bem rapid o cafea și Petre, Oana și DanD ne prind din urmă. Dar socoteala noastră nu s-a potrivit cu a lor. Ei aveau viteză mai mare decât în ziua precedentă și astfel au trecut pe lângă noi. Noi doi intrasem la o cafea, undeva între Pietreni și Viișoara, la fostul IAS, la o casă care semăna cu un bloc. Acolo era un magazin sătesc, multe femei pe la porți și mulți copii...

O fază tare acolo. La un moment dat o tipă pe la 18-20 de ani, șoldană, mai arăpoaică de felul ei, frumușică și deosebită de celelalte în același timp, iese la poartă să vadă de ce copii s-au oprit brusc din joacă. Ne vede pe mine, pe DanC, biclele și își face de treabă pe lângă noi. La un moment dat, din curte iese o altă femeie; se uită la noi și ne întrebă, la fel de brusc:

- Aveți nevoie de o fată frumoasă?? E tocmai bună și nu are ce face aici... O luați cu voi??

Răspunsul nostru s-a cam lăsat așteptat. După o pauză mai mare, DanC răspunde:

- Dacă are biclă, o luăm (cu noi...), dar se întoarce singură! Noi n-o mai aducem înapoi...

Cât de grea e viața acolo, cred că vă puteți închipui. Și cât de searbădă... La întrebarea femeii, eu m-am gândit (primul gând...) la zonele cu felinare roșii din București: Mătăsari, Ferentari, Centură, șamd. Dar, de fapt nu era asta. Era plictisul vieții cotidiene, al pustietății în care trăiau acei oameni...

Până la un punct, înduioșător!... anume, încercarea de a scăpa din strânsoarea unei vieți simple, fără prea multe bucurii...

Plecăm de acolo spre Viișoara. Ne întâlnim cu ceilalți trei și oprim la alt magazin pe șosea. Luăm nes la plicuri mici și îndulcim cu zahăr din sac de 50 de kilograme. O bere mică, apă (păstrată de negustor în frigider până la plecare), voie bună și multe întrebări: despre noi, despre drum, despre multe altele. Din partea noastră, dar și din partea băcanului...

În Cobadin, în centru, oprim să întrebăm despre drum. Un localnic cu mașină ne dă toate informațiile necesare, iar la plecare ne arată chiar și drumul... De la ieșirea din Cobadin până la ieșirea din Ciobănița, drumul a fost o feerie. Doar coborâre, cu mici zone plate.

Ajungem în Osmancea. Acolo am văzut un model de bicicletă electrică pe care nu l-am văzut în București. Posesorul acesteia, ne-a explicat de când o are, cum funcționează, la cât timp o încarcă, dar alte detalii... La rândul nostru am întrebat despre drum. Am aflat că ar fi două drumuri spre Mangalia:

- spre Topraisar pe șosea, mai lung,

- spre Amzacea pe câmpuri, mai scurt dar mai nasol pentru pneuri.

Am poposit la un magazin ținut de o turcoaică frumușică, de la care ne-am aprovizionat cu bere, apă, înghețată și altele. La plecare am mai întrebat o dată dacă drumul spre Mangalia e prin pădure și pe câmpie, deasemenea direcția... Localnicii, bucuroși, ne-au dat detaliile cerute și am plecat.

În Osmancea, ce îți sare în ochi, încă de la intrare, sunt bisericile: cea ortodoxă și cea musulmană. Foarte frumoase, înalte și albe. Despre cea ortodoxă, se putea spune: la soare te poți uita, dar la dânsa ba! din cauza tablei de pe acoperiș. Era nou renovată...

Iată ce le lipsește românilor: Biserici!...

Începem drumul pe câmpie, spre Amzacea. DanC aproape că își pierde un papuc, dar îl recuperează, iar la un moment dat, Oana cade de pe biclă, fără urmări grave, pentru ea sau biclă.

Pe tot acest drum, am văzut doar tractoare pe câmpuri, șleauri, pădure și multă, foarte multă căldură. Dacă priveam în zare, vedeam năluci de la căldură...

La Amzacea, am știut că suntem aproape, pentru că auzeam muzică de petrecere. Era nuntă în sat! Trecem prin sat, ne îndreptăm spre capul celălalt al satului și ochim un magazin cu de toate... Bere, apă, înghețată, iar apă, iar înghețată... Poposim pentru o oră, cerem detalii despre drum și plecăm.

Mai aveam în față un drum pe câmpie și pădure de vreo 10-15 kilometri...

Perfid drum!!... pe piatră calcaroasă și nisip. Foarte înșelătoare combinație. Eu cu DanC schimbăm buicicletele. O mișcare neinspirată. El avea cea de a treia roată, eu bagaj pe roata din spate: Avantaj eu!

După ce schimbăm biclele, nu am reușit să merg decât vreo trei kilometri că aerul de pe spate m-a lăsat... Petre cu mine am băgat câteva zeci de pompe, apoi am schimbat bicla cu a lui Petre... Mai omenoasă... Nu reușisem să mă adaptez celei de a treia roți, așa că o biclă normală era numai bună pentru mine.

La intrarea în Pecineaga dinspre Amzacea, am văzut primele construcții înalte de pe litoral. Erau hotelurile din Olimp. Acestea s-au lăsat văzute până aproape de intrarea spre stațiune, de pe DN. În Pecineaga, oprim scutrt la primul magazin, iar băieții satului, pe terasă ne bagă în seamă. Schimbăm amabilități cu ei, aflăm informații despre traseu, facem aprovizionare și plecăm prin Dulcești. Aici ar fi trebuit să mergem prin Arsa sau Vânători și am fi scurtat drumul cu vreo 5-6 kilometri, dar pur și simplu am uitat. Din cauza căldurii, a emoției că eram aproape de capătul călătoriei. Habar n-am!

Trecem de Dulcești, ajungem în 23 August. La întâlnirea drumului național, pornim la ultima încercare de pe drum. Această porțiune de drum e recunoscută fiind ca una din cele mai aglomerate în sezon și una din cele mai vitezane, în același timp... Când am oprit, le-am spus și celorlalți:

- Aveți mare grijă! merg băieții pe aici de parcă ar fi șoseaua lor... Atenție mare!

La rondul din Mangalia, eu și DanC oprim să îi așteptăm și pe ceilalți. Apar și ei, apoi cautăm bănci deschise sau bancomate, ne rezolvăm afacerile monetare și plecăm.

Trecem rapid prin Mangalia, pe centură, pe pod și intrăm în 2 Mai victorioși...

Intrăm pe una din străduțele de pe stânga să încercăm să găsim unde să punem corturile, iar un drojdier ne spune:

- ...dacă îmi dați mie o sticlă de vin, vă las să puneți corturile aici.

Și ne arată un loc în care erau puse un cort și un antivânt, la capătul plajei... Îl iau pe Petre și plecăm în căutare de locuri de cazare sau campare. Revenim cu prețuri pentru cazare... Între timp, cei care au rămas cu biclele, au vorbit cu DanRB, AlexA și IonuțT și au aflat că ei și-au montat corturile pe plajă la Vama Veche.

Ne despărțim de Oana și Petre (ei si-au aranjat înoptarea în Mangalia, undeva  la bloc în oraș) și ne îndreptăm spre Vamă. Acolo DanD își caută un culcuș la câteva pensiuni, dar fără noroc. Intrăm înapoi în Vamă, vorbim cu cei trei să ne întâlnim la o terasă, apoi comandăm câte o porție de hamsii...

IonuțT ne-a scăpat de rușine...

după ospățul cu hamsii a mai rămas aproape o porție, pe care a halit-o IonuțT

La câtă foame aveam în mine, credeam că o să mănânc tot. M-am înșelat! Am mâncat mai mult de jumate și m-am oprit! Nu mai puteam. Eram prea obosit, îmi trebuia relaxare...

Ne întâlnim cu IonuțT și DanRB, ajungem la locul unde și-au montat corturile, le instalăm pe ale noastre, apoi program de voie...

bicla lui DanC la sosirea în Vamă	așa arăta a mea...	nu mai era pic de unsoare...

Vama era foarte aglomerată, fiind sâmbătă seară erau mulți ”uichendiști”. Așa că nu mi-a rămas prea multe de făcut. Am mers cu băieții, am băut o bere pe plajă la ”totem”, apoi una la colț și gata: somn...

DanD și ziua mohorâtă...	DanC a doua zi, la cafea	DanRB la cafea

A doua zi, o zi mohorâtă... hai să mâncăm la Șoni. Cam scumpă mâncarea... 16 lei o porție de fasole la cazan, 12 lei o ciorbă, 20 de lei gulaș cu carne...

aşa arăta Vama duminică...

Ziua trece repede, apoi noaptea, mergem tot la totem. Eu mă satur de discotecă și merg să fac baie în mare...

În acea seară am văzut cum se fură din cort. Eram pe veranda cortului lui IonuțT și fumam. Doar capul era afară. La un moment dat, aud fâșâit. Mă uit în stânga și văd doi tipi cu glugi. Unul din ei se tolănește pe nisip și bagă mâna pe sub cort. Celălalt în aruncă lângă mână ceva care a lucit in lumină. Un briceag, un cuțit, un cuter, ceva...

Cel de jos, cu atenție își strecoară mâna mai adânc sub cort, apoi se luminează cortul. Cei doi, brusc, se ridică și o iau la sănătoasa... Unul din ei o ia prin fața cortului meu, cel care stătea de șase. Mă gândeam: dacă din cortul ăla țipă cineva acum, îl plachez și îl iau la picioare... Dar nu a țipat nimeni...

A doua zi i-am întrebat pe proprietarii cortului, un el și o ea, ce s-a întâmplat ți mi-au zis că au simțit și au aprins lumina și ea l-a trezit pe el... Dar că nu le-a dispărut nimic. Tot a doua zi am aflat de la alți tipi de pe plaja, că în seara precedentă, le-au fost furate din cort, câteva telefoane mobile. Poate și datorită faptului că erau cam ”luați” în searta precedentă... De la intrarea în cort mai precis. Hoții au deschis frumos fermoarul, au luat telefoanele, au închis fermoarele și au plecat. Curat, pe față, elegant!

Duminică seară, o întâlnire neașteptată: doi bicicliști cu coburi se opresc lângă corturile noastre. Doar eu la corturi și biciclete. După introducere, aflu că ei sunt din Germania și au plecat într-un minitur de Europă prin Balcani. De la Budapesta mai exact, pe bicicletă. Până acolo făcuseră 1300 de kilometri și voiau să treacă prin Bulgaria să ajungă în Serbia, la nunta unui prieten.

Biclele lor arătau jalnic, dar din cîte am înțeles, erau foarte bune. La cum arătau, era clar că ei erau un pic inconștienți. Atâta drum pe bicle proaste... Hmmm...

Johan și Max.

nemții pe litoralul românesc

Cei doi erau însoțiți de un pui de javră românească pe care îl adoptaseră și voiau să îl ducă în Germania.

Romi era numele cățelului.

Apar și ceilalți, apoi ne punem pe bârfă. Și ei și noi. Împreună.

La un moment dat, îi trezesc din frumusețea vorbăriei pe nemți și le spun în engleză (mă rog, în engleza mea de român...):

- ...ar fi mai bine să vă puneți corturile că se lasă seara și încă nu sunteți gata de somn. Sunteți obosoți și vă va fi greu să faceți cortul mai târziu. Mai ales că v-ați dat la bere...

Max spune brusc:

- Parcă ai fi mama!

- OK! treaba ta!

- ...dar ai dreptate! E mai bine să nu ne relaxăm, înainte de instalarea cortului...

Eu nu prea aveam stare, așa că mă gândeam să fac o plimbare până la graniță pe jos, pe mal, prin valuri... La plecare îi spun lui Max:

- Și să știi că mama ta avea dreptate! cu referire directă la ce spusese mai devreme.

- Știu! Mulțumesc!... și se apucă împreună cu Johan să puna cortul...

Plec la plimbare pe țărm, apoi revin pe poteca de dale. Ne băgăm în terasa de pe colț, unde am făcut rost de o chitară pentru AlexA și am început să cântăm cântece de drumeție. DanC știa câte ceva, DanRB deasemenea. Eu, afon cu diplomă... nimic! Tot aici stabilim că nu mai plecăm a doua zi cu biclele înapoi, ci ar fi mai bine să plecăm marți seara cu trenul care are în compunere un vagon pentru biciclete.

Intrăm în bere, în cântece, în voie bună, apoi pe la 1,30, singur, merg la nani... Frumoasă zi!

Luni, începutul zilei nu prevestea nimic bun. Ar fi fost să fie o zi întunecată ca și duminică. Dar parcă soarele voia să iasă și pe la 11.00 chiar a reușit să spargă norii și am stat la plajă și apă. Până atunci am facut un tur de Vamă pe plajă, prin valuri, spre 2 Mai. Mai erau câteva corturi și vreo 50 de oameni pe plajă...